Promit sa nu mai sparg baloane

02/07/2009 la 21:06 | Publicat în roller_stuff, Sport | 1 comentariu
Etichete: , , , , , ,

Probabil titlul suna cam ciudat, dar nu cred sa fi trecut mai mult de 2 zile si sa nu ma injure vreun sofer…citeam in „Fenomenul Valentina” ca fiecare persoana are un fel de balon asupra capului, cu o culoare specifica in functie de starea de spirit: culori deschise daca suntem fericiti, linistiti, si culori inchise daca suntem nervosi, tristi.  La fiecare „eveniment rutier” (accidente, frane dealea care scartaie si te sperie etc. ) balonul de deasupra capului se face tot mai inchis si se sparge in momentul incidentului(accidentului). Cateodata sunt eu de vina, cateodata soferii, in fine. Am zis ca nu mai vreau sa provoc nervi si baloane sparte.

Ieri cred ca am spart unul mare…dau sa trec strada pe la trecere (era peste o bretea…spre insula de refugiu) si inaintea mea vad o femeie cu un carucior, trece femeia zic hai sa trec si eu cu ea ca tipul cu masina s-a oprit. Totul bine si frumos, doar ca, nici nu trece femeia bine de mijlocul drumului si tampitu si apasa pedala de acceleratie…fapta era consumata , eu fiind cu prima roata deja coborat. M-a claxonat bine, a franat brusc, m-a injurat bine, si eu i-am raspuns cu degetul mijlociu ridicat, drept ca baietii din armata cand fac prezenta:)) La vederea degetului ridicat, cred ca i s-a spart balonu’ la cocalar. In 2 timpi si 3 miscari, si-a dat centura jos, s-a dat jos din masina si hop top in sandale fuga dupa mine:))) :D bineinteles ca am dat din pedale mai ceva ca la „prima evadare” cand am vazut cum vine habaucu in fuga si cu injuraturile de rigoare…

Alt balon spart a fost azi…da asta saracu cred ca nici n-a mai avut timp sa se enerveze asa tare. Recunosc ca am avut si eu vina…aveam viteza cam 80% din ce puteam, fara frane, iar trecere de pietoni in fata mea (eu veneam de pe trotuar si el iesea dintr-un cartier): aveam de ales sa fortez o frana in T la maxim, dar cum era si bordura de coborat si distanta mica pana la el nu prea avea rost, asa ca i-am taiat fata fara sa mai pun frana. Spre surprinderea mea, saracu sofer nici n-a mai avut timp sa claxoneze, cred ca nici nu ma vazut (era si intr-un 4×4 Sang Yong), dupa ce am trecut de el a franat puternic, oprindu-se in mai putin de 1 metru ( abs-u si-a facut datoria)

Ar fi mai multe „baloane sparte” de povestit da ajunge (azi vara m-a luat unu pe capota:D…vorba lui Gand_Licitat, am ramas cu 8 vieti din alea 9 de motan).

Deci, asadar si prin urmare, promit solemn sa opresc cand vine o trecere de pietoni, sa ma asigur ca tot omu normal, sa nu mai fac dialog de injuraturi, si sa nu mai sparg baloane:))

Anunțuri

Fenomenul Valentina (II)

27/06/2009 la 21:34 | Publicat în Romania Profunda | 2 comentarii
Etichete: , , , , ,

„Dintre oamenii care vin la cabinete pentru consultații mulți mă mai caută și a doua oară, și a treia oară-nu ca sa le mai spun despre beteșugurile pe care le au-, ci ca să le vorbesc despre culorile omului. Cine-i om adevărat și vrea să înțeleagă cine este el ca ființă, și dacă verifică și vede că este adevărat ce spun eu, are ce folosi vorbind despre straturile de culori. De aceea multă lume mă caută să le vorbesc  despre ceea ce eu văd și ei nu pot vedea. Dar, omul singur se poate modela și să mențină curat ce i-o dat Dumnezeu, însă numai dacă el vrea acest lucru și e conștient de ce este ființa lui!

E rău că foarte mulți oameni au uitat însă de Dumnezeu. De foarte multe ori, oamenii de aici, dintre noi, dacă au bani și mașini, or uitat că-s veniți de la Dumnezeu, or uitat legătura dintre credință  și om. Pe acești oameni i-am văzut întotdeauna că au straturile colorate lipite unul de altul și, atunci când ele se hâțână, se freacă unul de altul și se ciobesc și se încâlcesc. Fiindcă își pierd boarea cea albă, cea lată de un lat de palmă care există intre straturi, astea devin din ce în ce mai lipite unul de altul și omul devine ca buimac. Straturile continuă să vibreze dar se freacă intre ele. Atunci când se face o buimăcială de culori și, in loc să fie in jur toate straturile mari și frumoase, se face o împestrițare și atunci încep bolile. Deci, dacă straturile se hârșcâie între ele și se freacă, omul se simte pe fizic că e bolnav, dar nimeni nu-i dă de cap la boala lui. Poate să se ducă la nu știu câte aparate – și unii au ajuns așa chiar și până la București, la consultare prin rezonanță nucleară, dar peste tot li s-o spus că n-au nimic și că nu li se dibuie vreo boală. Omul acela are ceva, dar e ceva ce aparatele nu văd și e tare simplu, căci ar putea să se vindece și singur, dar numai cu gânduri bune și cu credința în Dumnezeu; numai așa poate să primească liber energia care curge de sus și care să-i  hrănească straturile de culori.”

Se observă esențialul vieții noastre, atât fizice cât și spirituale:

cheia sănătății se află în modul nostru de a gândi, în conținutul gândurilor noastre. Incă odată putem observa adevărul cuvintelor: GÂNDURILE SE TRANSFORMĂ ÎN REALITATE!

Asadar, bucurați-vă de fiecare moment, cât ar fi el de mic, nu lăsați grijile zilei să vă invadeze mintea…evitați certurile etc.


Fenomenul Valentina (I)

25/06/2009 la 22:45 | Publicat în Romania Profunda | 5 comentarii
Etichete: , , ,
primulk roman cred ca care am adus apa sfintita de la lourdes
nu oricine aduce apa sfintita pe bicicleta de la faTIMA DE EX
O carte impresionanta, care am avut-o sub ochii mei, timp de 5-6 ani. Parca astepta momentul potrivit sa apara in mintea mea, sa imi starneasca curiozitatea. Cred ca anumite paragrafe spun mai multe decat o descriere…:
” -M-am nascut in anul1949, in ziua de 28 aprilie, in satul Dobrovăț, judetul Iasi, dintr-o familie de tarani.
In casa am fost treisprezece frati, o familie foarte necajita. Niciodata n-am avut indeajuns ce manca si nici ce imbraca. Dar am trait asa, caci Dumnezeu a fost cu noi si fiecare am crescut pana ne-am facut oameni.[…]
Copilaria mi-a fost destul de zbuciumata, dar oricum, a fost frumoasa. In 1956, in ziua de 13 noiembrie, am suferit un accident. Tata a adus lemne cu un tractor de acolo, din sat. Cum a intrat in ograda, tractorul a scapat la vale si m-o izbit cu capul de prispa. Atunci mi-o busit sangele. M-au dus repede la spital, in Iasi, unde am fost operata. Dar, domnii doctori Oblu si Schechter i-au cerut mai intai Tatei sa dea semnatura, spunandu-i ca, daca scap cu viata, o sa raman ori surdo-muta, ori paralizata, ori oarba.
Dupa operatie nu mi s-a intamplat absolut nimic.[…] Am terminat clasa intaia cu premiul doi. In toamna ce-a urmat, am mers in clasa a doua; dar, am mers numai pana in 7 noiembrie, care a fost ultima zi de scoala a mea. […]
Am adormit repede. Spre dimineata insa, am visat ceva groaznic. Parca la noi in casa a venit un copil imbracat in rosu; pe cat era la trup, pe atata ii atarna de pe cap o caciula tuguiata, lunga cat si el. O luat lamba de pe masa si otot impingea, o tot dadea in partea ceea care la noi i se zice miezul noptii [Nord]. Si a impins-o pana cand a cazut si s-o stins. Dar el tot lua o alta lampa si iar o impingea, si lua tot lampi aprinse care de care cu lumina tot mai puternica. Asa, cred ca a tot luat si tot impins vreo suta, o suta siceva de lampi. Iar ultima lampa pe care a impins-o avea o lumina mare, mare, mare de tot ca parca de te uitai mult la ea, orbeai. Si atunci, dupa ce a dat-o de-o parte si pe asta, la noi incasa a ramas tare intuneric, bezna, bezna de tot. De tare ce m-am speriat, m-am trezit si am tipat. Am strigat cat puteam de tare incat i-am speriat pe toti ai mei din casa. […] Am deschis ochii, m-am frecat la ei si i-am spus Mamei ca nu mai vad nimic din cauza copilului ala care a impins lampa din casa.[…]
Dupa ce am orbit, eu fiind bolnava ca nu mai vedeam, tata ramanea tot timpul cu mine acasa. Fiindca nu o mai putut sa ma duca la spital ca nu ajungeau banii, ma tinea pe langa casa.
Tata fiind mai batran si bolnav nu putea sa mearga la munca din camp. Odaa trecuta iarna, ramanand mereu acasa, dupa ce mancam ceva, ma luain fiecare dimineata si ma ducea in gradin, cel adesea sub un par. Gradina noastra era mare si cu multi copaci, ca o livada. Dar ma ducea cand sub un copac, cand sub altul si imi dadea cevade lucru acolo: sa desfac papusoi, sa dejghioc fasole, sa fac si eu ceva ca sa treaca ziua mai usor.
Da iata ca dupa un timp, cand ridicam ochii in sus, chiar daca nu mai vedeam copacii din jur, am inceput sa vad altceva, care ma mira tare mult: veneau tot felul de baloane, de diferite marimi, cam ca mingea sau mai mari, despre care, inainte, nu stiam nimica.
Cateodata, tata venea si se aseza langa mine, pe iarba, sa m-asculte ce-ispun din ceea ce vedeam acum fara ochi:
-Uite, din partea ceea, catre Rasaritul Soarelui, uite ce sageti rosii, ca de foc, vin si apar acolo, de departe. Dar uite, apar si multi oameni imbracati militar, si-i descriam tatei tot ce facea. Si tata imi raspundea:
-Acolo, dincolo de Prut, sunt rusii. Doar nu vezi tu pana acolo…
Baloanele care coborau printre frunzele copacilor erau de diferite marimi si diferite culori. Erau de un verde maiinchis, altele de un verde mai deschis sau deun alb-verde mai stralucitor, dar erau si albastre, si galbene; am vazut si cateva rosii. Dar ele- astea toate- veneau de sus, de sus tare, de undeva mai sus decat cerul pe care il stiam inainte.
Da intr-o zi o venit un balon mai mare, verde, mare cat un bostan si o stat deasupra mea. Atunci i-am spus lui tata:
-Tata, uite, asta imi da credinta in mine ca nu mai trebuie sa ma mai duci mata de mana si nici Badea [fratele cel mai mare] si nici nimenea: de-acum o sa merg singura, caci inaintea mea o sa mearga bostanul asta verde si eu o sa merg in urma lui.
Si atunci, m-am ridicat de pe tolul pe care sedeam si am plecat dupa el. Bostanul a luat-o asa, in aer, inaintea mea, pe deasupra ierbii, pana la drumul din sat. Eu am iesit pe poarta, din curte, dupa el. Tata a ramas in gradina si se uita mirat dupa mine cum ma duc eu, singura, in urma bostanului, pe care el nu-l vedea, fara sa ma tina nimeni de mana.
Am trecut asa drumul, cu gandul sa ma duc in ograda bisericii, la un cires de dincolo, ca sa mananc cirese, asa cum faceam altadata impreuna cu alti copii atunci cand vedeam. Acolo erau si alti copii, dar nu m-o ajutat ca, daca ei vedeau, nu stiau ceinseamna sa fii orb. Insa bostanul m-o adus la cires si m-o ajutat sa ma urc incopac si saiau ciresele de langa frunze, asa cum imi doream; mai apoi am coborat. Dar trecuse mai mult timp de cand plecasem din curtea casei. Venind fratele mai mare de la treaba si vazandu-l pe tata singur in gradina, a plecat repede sa ma caute pe mine. Auzind multi copii in ograda bisericii, a venit acolo. Cand m-a strigat, eu l-am auzit si i-am raspuns:
-Bade, uite, de-acuma nu mai e nevoie sama duca nimeni de mana, ca au venit de sus mai multe baloane, dintre care unul este un bostan ce ma duce peste tot. El mi-o spus atunci:
-Hai acasa si arata-mi si mie bostanul acela.
-Da uite, el ii cu mine!
Fratele se tot uita, dar nu vedea nimic. Si atunci mi-o zis:
-Valica, ia mergi tu pe unde te duce bostanul  asta al tau, sa vad si eu cum mergi cu el.
Copiii au ramas in drum si radeau de mine. Eu am plecat prin gradina bisericii unde era luterna inalta, asa cam pana la genunchii mei, mergand in urma globului, ca Badea imi spusese:
-Mergi pe acolo pe unde te duce bostanul tau!
Si am asa prin ograda bisericii, dar s-o intamplat un lucru tare curios pentru fratele meu, Badea, lucru care o fost vazut dupa aceea si de tata, si de oamenii din sat: pe unde mergea bostanul acela de culoare verde, ardea toate varfurile de la luterna si le indoia tulpinile, presandu-le in jos. Am plecat asa, prin fata bisericii, prin partea de catre rasarit, exact pe unde ma ducea bostanul acela verde. Cum see tot salta el si se tot dadea de-a tumba, facea ca o carare si pe acolo mergeam eu. Fratele mergea in urma mea dar nu vedea nimic; da’el culegea cate o mana de frunze din alea arse ca s le duca sa le arate lui Tata.”

O carte impresionanta, care am avut-o sub ochii mei, timp de 5-6 ani. Parca astepta momentul potrivit sa apara in mintea mea, sa imi starneasca curiozitatea. Cred ca anumite paragrafe spun mai multe decat o descriere…:

” -M-am nascut in anul1949, in ziua de 28 aprilie, in satul Dobrovăț, judetul Iasi, dintr-o familie de tarani.

In casa am fost treisprezece frati, o familie foarte necajita. Niciodata n-am avut indeajuns ce manca si nici ce imbraca. Dar am trait asa, caci Dumnezeu a fost cu noi si fiecare am crescut pana ne-am facut oameni.[…]

Copilaria mi-a fost destul de zbuciumata, dar oricum, a fost frumoasa. In 1956, in ziua de 13 noiembrie, am suferit un accident. Tata a adus lemne cu un tractor de acolo, din sat. Cum a intrat in ograda, tractorul a scapat la vale si m-o izbit cu capul de prispa. Atunci mi-o busit sangele. M-au dus repede la spital, in Iasi, unde am fost operata. Dar, domnii doctori Oblu si Schechter i-au cerut mai intai Tatei sa dea semnatura, spunandu-i ca, daca scap cu viata, o sa raman ori surdo-muta, ori paralizata, ori oarba.

Dupa operatie nu mi s-a intamplat absolut nimic.[…] Am terminat clasa intaia cu premiul doi. In toamna ce-a urmat, am mers in clasa a doua; dar, am mers numai pana in 7 noiembrie, care a fost ultima zi de scoala a mea. […]

Am adormit repede. Spre dimineata insa, am visat ceva groaznic. Parca la noi in casa a venit un copil imbracat in rosu; pe cat era la trup, pe atata ii atarna de pe cap o caciula tuguiata, lunga cat si el. O luat lamba de pe masa si otot impingea, o tot dadea in partea ceea care la noi i se zice miezul noptii [Nord]. Si a impins-o pana cand a cazut si s-o stins. Dar el tot lua o alta lampa si iar o impingea, si lua tot lampi aprinse care de care cu lumina tot mai puternica. Asa, cred ca a tot luat si tot impins vreo suta, o suta siceva de lampi. Iar ultima lampa pe care a impins-o avea o lumina mare, mare, mare de tot ca parca de te uitai mult la ea, orbeai. Si atunci, dupa ce a dat-o de-o parte si pe asta, la noi incasa a ramas tare intuneric, bezna, bezna de tot. De tare ce m-am speriat, m-am trezit si am tipat. Am strigat cat puteam de tare incat i-am speriat pe toti ai mei din casa. […] Am deschis ochii, m-am frecat la ei si i-am spus Mamei ca nu mai vad nimic din cauza copilului ala care a impins lampa din casa.[…]

Dupa ce am orbit, eu fiind bolnava ca nu mai vedeam, tata ramanea tot timpul cu mine acasa. Fiindca nu o mai putut sa ma duca la spital ca nu ajungeau banii, ma tinea pe langa casa.

Tata fiind mai batran si bolnav nu putea sa mearga la munca din camp. Odaa trecuta iarna, ramanand mereu acasa, dupa ce mancam ceva, ma luain fiecare dimineata si ma ducea in gradin, cel adesea sub un par. Gradina noastra era mare si cu multi copaci, ca o livada. Dar ma ducea cand sub un copac, cand sub altul si imi dadea cevade lucru acolo: sa desfac papusoi, sa dejghioc fasole, sa fac si eu ceva ca sa treaca ziua mai usor.

Da iata ca dupa un timp, cand ridicam ochii in sus, chiar daca nu mai vedeam copacii din jur, am inceput sa vad altceva, care ma mira tare mult: veneau tot felul de baloane, de diferite marimi, cam ca mingea sau mai mari, despre care, inainte, nu stiam nimica.

Cateodata, tata venea si se aseza langa mine, pe iarba, sa m-asculte ce-ispun din ceea ce vedeam acum fara ochi:

-Uite, din partea ceea, catre Rasaritul Soarelui, uite ce sageti rosii, ca de foc, vin si apar acolo, de departe. Dar uite, apar si multi oameni imbracati militar, si-i descriam tatei tot ce facea. Si tata imi raspundea:

-Acolo, dincolo de Prut, sunt rusii. Doar nu vezi tu pana acolo…

Baloanele care coborau printre frunzele copacilor erau de diferite marimi si diferite culori. Erau de un verde mai inchis, altele de un verde mai deschis sau de un alb-verde mai stralucitor, dar erau si albastre, si galbene; am vazut si cateva rosii. Dar ele – astea toate – veneau de sus, de sus tare, de undeva mai sus decat cerul pe care il stiam inainte.

Da intr-o zi o venit un balon mai mare, verde, mare cat un bostan si o stat deasupra mea. Atunci i-am spus lui tata:

-Tata, uite, asta imi da credinta in mine ca nu mai trebuie sa ma mai duci mata de mana si nici Badea [fratele cel mai mare] si nici nimenea: de-acum o sa merg singura, caci inaintea mea o sa mearga bostanul asta verde si eu o sa merg in urma lui.

Si atunci, m-am ridicat de pe tolul pe care sedeam si am plecat dupa el. Bostanul a luat-o asa, in aer, inaintea mea, pe deasupra ierbii, pana la drumul din sat. Eu am iesit pe poarta, din curte, dupa el. Tata a ramas in gradina si se uita mirat dupa mine cum ma duc eu, singura, in urma bostanului, pe care el nu-l vedea, fara sa ma tina nimeni de mana.

Am trecut asa drumul, cu gandul sa ma duc in ograda bisericii, la un cires de dincolo, ca sa mananc cirese, asa cum faceam altadata impreuna cu alti copii atunci cand vedeam. Acolo erau si alti copii, dar nu m-o ajutat ca, daca ei vedeau, nu stiau ce inseamna sa fii orb. Insa bostanul m-o adus la cires si m-o ajutat sa ma urc in copac si saiau ciresele de langa frunze, asa cum imi doream; mai apoi am coborat. Dar trecuse mai mult timp de cand plecasem din curtea casei. Venind fratele mai mare de la treaba si vazandu-l pe tata singur in gradina, a plecat repede sa ma caute pe mine. Auzind multi copii in ograda bisericii, a venit acolo. Cand m-a strigat, eu l-am auzit si i-am raspuns:

-Bade, uite, de-acuma nu mai e nevoie sama duca nimeni de mana, ca au venit de sus mai multe baloane, dintre care unul este un bostan ce ma duce peste tot. El mi-o spus atunci:

-Hai acasa si arata-mi si mie bostanul acela.

-Da uite, el ii cu mine!

Fratele se tot uita, dar nu vedea nimic. Si atunci mi-o zis:

-Valica, ia mergi tu pe unde te duce bostanul  asta al tau, sa vad si eu cum mergi cu el.

Copiii au ramas in drum si radeau de mine. Eu am plecat prin gradina bisericii unde era luterna inalta, asa cam pana la genunchii mei, mergand in urma globului, ca Badea imi spusese:

-Mergi pe acolo pe unde te duce bostanul tau!

Si am asa prin ograda bisericii, dar s-o intamplat un lucru tare curios pentru fratele meu, Badea, lucru care o fost vazut dupa aceea si de tata, si de oamenii din sat: pe unde mergea bostanul acela de culoare verde, ardea toate varfurile de la luterna si le indoia tulpinile, presandu-le in jos. Am plecat asa, prin fata bisericii, prin partea de catre rasarit, exact pe unde ma ducea bostanul acela verde. Cum see tot salta el si se tot dadea de-a tumba, facea ca o carare si pe acolo mergeam eu. Fratele mergea in urma mea dar nu vedea nimic; da’el culegea cate o mana de frunze din alea arse ca s le duca sa le arate lui Tata.”

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.