A aparut revista AXA nr. 51 – formatul nou

13/10/2011 la 17:57 | Publicat în Romania Profunda | Lasă un comentariu
Etichete: , , , , ,

citez de pe blogul SACCSIV :

 

A aparut revista AXA nr. 51 – o noua serie, intr-un nou format

AXA apare după o pauză de aproape un an, în care am schimbat formatul şi, într-o oarecare măsură şi tonul discursului. Cu această serie nouă, am considerat că este necesar ca subiectele pe care le tratăm să fie, în totalitate, subiecte esenţiale pentru cititorul AXA – fără să mai lăsăm timpul de respiro, aşa cum am făcut în seria încheiată cu numărul 50.

Am putea spune altfel, că ne-am radicalizat în discurs. Şi asta pentru că vremurile s-au radicalizat împotriva noastră. Trebuie spus lucrurilor pe chiar numele lor, exprimarea metaforică rămânând în sarcina altor reviste, care pun preţ pe stilul literar. Astfel, de exemplu, probleme ca vaccinarea copiilor sau ca Roşia Montana sunt tratate la modul cel mai propriu. Vaccinarea este un mod de a îmbolnăvi copii, lucru ştiut în mediile medicale din România şi din multe alte ţări, asupra căruia se aruncă un văl de tăcere; este cunoscut statistic şi din practica medicală că, în ţara noastră, cele mai multe cazuri de SIDA provin din infectarea voită a copiilor internaţi în diferite spitale din ţară, copii care aveau cu totul alte diagnostice la internare. Nimeni nu a făcut, niciodată, nici o anchetă asupra acestei crime oribile pusă la cale şi dusă la îndeplinire cu premeditare – despre acest subiect puteţi citi în acest număr, unde mai puteţi afla că nu există acea vaccinare obligatorie despre care se tot vorbeşte şi că puteţi refuza vaccinarea în baza legilor în vigoare. Afacerea Roşia Montana este pur şi simplu o escrocherie, făcută de unii dintre cei mai mari escroci din lume, cu concursul de netăgăduit al guvernanţilor români; mai precis al tuturor guvernanţilor români. Nu suntem doar jefuiţi – zăcământul aurifer de la Roşia Montana este, în mod oficial, cel mai mare din Europa – ci suntem şi batjocoriţi. Suntem consideraţi idioţi, tot în mod oficial, şi ni se dau explicaţii ca atare.

Deşi poate părea lipsit de importanţă, noi credem că este esenţial să cunoaştem faptul că imnul Uniunii Europene – care este şi imnul nostru, de vreme ce facem parte din această uniune – este tradus cu totul defectuos în limba română; şi, mai departe, credem că este edificatoare o traducere corectă, pe care o veţi găsi în paginile ce urmează; fiindcă, după cum veţi vedea, acest imn este o invocaţie păgână, cu alte cuvinte este o poziţie profund anticreştină – iudeofrancmasonică -, deci antiromânească. Iată cum devenim noi luptători împotriva lui Hristos, şi iată ce este structura în care existăm şi pe care o ascultăm orbeşte, prin conducătorii noştri.

Tot în acest număr 51 al AXEI, veţi putea afla lucruri foarte importante despre globalizare, despre tehnica de înşelare denumită „ecumenism”, precum şi despre cei care sunt în spatele acestei încercări de a domina întreaga lume, prin distrugerea popoarelor. Într-un alt material din acest număr veţi putea vedea imaginile – cu detalii – a 76 de plăci, cunoscute ca plăcile de la Sinaia, despre care se ştiu atât de puţine lucruri şi care, după cum veţi vedea, ar putea însemna imens pentru înţelegerea istoriei şi a identităţii românilor.

Rubrica „Sabia de foc” aparţine, în acest număr, proorocirilor şi vedeniilor câtorva dintre Sfinţii Părinţi, despre Apocalipsă şi despre vremurile din urmă. Este vorba despre Vedenie despre Înfricoşata Judecată -Sfântul Ierarh Nifon, Cugetările unei inimi smerite – Monahul Vasile, Vedenie despre Antihrist, căderea în erezii, semnul fiarei, sfârşitul lumii… – Sfântul Ioan de Kronstadt, Epoca lui Antihrist – Sfinţi Părinţi, Proorociri despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei – Sfântul Mitropolit Varlaam, Viziune despre Apocalipsă – Stareţul Antonie. Am ales aceste texte – şi nu altele, cu toate că sunt mult mai multe astfel de texte, aparţinând Sfinţilor Părinţi – pentru faptul că lucrurile descrise de aceşti Sfinţi Părinţi sunt vizibile astăzi, în foarte mare măsură; doar orbii şi nici aceia, ar putea să nu le vadă. Astfel că nu trebuie să fii teolog să recunoşti semnele despre care se vorbeşte în aceste rânduri – trebuie „doar” să crezi că Hristos a Înviat.

În „Râpa robilor”, în acest număr, stă un tânăr de 16 ani – Florea Găman – care a fost ucis, împreună cu alte sute de tineri, în anul 1939, pentru păcatul de a fi făcut parte din organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Este, de fapt, arătarea unui martir, din lungul şir de mărturisitori ai secolului trecut, despre care vom vorbi şi în numerele viitoare.

De la ultimul număr al seriei vechi şi până acum, s-au întâmplat multe şi grele lucruri şi în ceea ce ne priveşte. Nu-l vom spune decât pe cel mai greu: pe data de 2 august a plecat la Domnul fratele nostru Florin Stuparu, în vârstă de cincizeci de ani, în condiţii cu totul suspecte. A plecat la Domnul, dar nu putem spune că a plecat dintre noi sau că nu mai e cu noi; şi în nici un caz că a murit. Însă, ceea ce spunem din tot sufletul este că Florin Stuparu este aici, în AXA, al cărui membru fondator este. Aici şi în acest număr el continuă să arate vremii, oglinda ei – ca de fiecare dată. Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi să-l mântuiască pe fratele nostru Florin Stuparu, pe care îl avem şi îl vom avea cu noi până la sfârşit.

În cele din urmă, trebuie să vă mărturisim că facem AXA doar pentru a vă fi de folos, pentru a putea afla şi înţelege vremurile pe care le trăim cu toţii, şi pentru a ne feri de înşelările care au căpătat, în timpurile acestea, chipuri îngereşti. Ca urmare, vă rugăm să vă faceţi timp să citiţi AXA – pentru frăţiile voastre ar fi folositor, iar pentru noi ar fi un semn de rodire a micilor noastre osteneli puse pentru ca această revistă să se afle acum în faţa ochilor domniilor voastre.

Comenzi la nr. de telefon 0721094447– Ionut Ruse
sau la adresa de email: ionut@axa.info.ro
si prin posta la adresa: Ionut Ruse, loc. Chirnogi, Jud. Cal

Petre Țuțea „Eu cand discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa”

05/12/2010 la 21:12 | Publicat în Romania Profunda | Lasă un comentariu
Etichete: , ,

Supranumit un Socrate al României, filosoful Petre Ţuţea s-a născut în 1902 la Boteni, în judeţul Argeş, în familia unui preot. În anii ’30 a făcut parte din valul de intelectuali reuniţi în jurul lui Nae Ionescu: Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu.
După război, a avut parte de o prigoană comunistă feroce: arestat vreme de cinci ani fără condamnare din 1948-1953, Ţuţea a fost condamnat în 1959 la 18 ani de muncă silnică din care execută opt. A murit în 1991.
Citate celebre:

Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.”
Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.”
Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr“.
O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor. “
Eu când discut cu un ateu e ca şi cum as discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nici o legătură. Ala e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nici o legătură. Credinciosul creştin e viu.”
Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.”

„Comunismul e cea mai mare aflare-în-treaba din istoria omenirii.
Comunistii au vrut sa ne faca fericiti cu forta:ba, sa fiti fericiti, ca va ia mama dracului! Adica sa manînci bine, sa bei bine, sa dormi bine si la loc comanda!”

Sursa: POMENIREA MARELUI FILOZOF PETRE TUTEA

Fenomenul Valentina (II)

27/06/2009 la 21:34 | Publicat în Romania Profunda | 2 comentarii
Etichete: , , , , ,

„Dintre oamenii care vin la cabinete pentru consultații mulți mă mai caută și a doua oară, și a treia oară-nu ca sa le mai spun despre beteșugurile pe care le au-, ci ca să le vorbesc despre culorile omului. Cine-i om adevărat și vrea să înțeleagă cine este el ca ființă, și dacă verifică și vede că este adevărat ce spun eu, are ce folosi vorbind despre straturile de culori. De aceea multă lume mă caută să le vorbesc  despre ceea ce eu văd și ei nu pot vedea. Dar, omul singur se poate modela și să mențină curat ce i-o dat Dumnezeu, însă numai dacă el vrea acest lucru și e conștient de ce este ființa lui!

E rău că foarte mulți oameni au uitat însă de Dumnezeu. De foarte multe ori, oamenii de aici, dintre noi, dacă au bani și mașini, or uitat că-s veniți de la Dumnezeu, or uitat legătura dintre credință  și om. Pe acești oameni i-am văzut întotdeauna că au straturile colorate lipite unul de altul și, atunci când ele se hâțână, se freacă unul de altul și se ciobesc și se încâlcesc. Fiindcă își pierd boarea cea albă, cea lată de un lat de palmă care există intre straturi, astea devin din ce în ce mai lipite unul de altul și omul devine ca buimac. Straturile continuă să vibreze dar se freacă intre ele. Atunci când se face o buimăcială de culori și, in loc să fie in jur toate straturile mari și frumoase, se face o împestrițare și atunci încep bolile. Deci, dacă straturile se hârșcâie între ele și se freacă, omul se simte pe fizic că e bolnav, dar nimeni nu-i dă de cap la boala lui. Poate să se ducă la nu știu câte aparate – și unii au ajuns așa chiar și până la București, la consultare prin rezonanță nucleară, dar peste tot li s-o spus că n-au nimic și că nu li se dibuie vreo boală. Omul acela are ceva, dar e ceva ce aparatele nu văd și e tare simplu, căci ar putea să se vindece și singur, dar numai cu gânduri bune și cu credința în Dumnezeu; numai așa poate să primească liber energia care curge de sus și care să-i  hrănească straturile de culori.”

Se observă esențialul vieții noastre, atât fizice cât și spirituale:

cheia sănătății se află în modul nostru de a gândi, în conținutul gândurilor noastre. Incă odată putem observa adevărul cuvintelor: GÂNDURILE SE TRANSFORMĂ ÎN REALITATE!

Asadar, bucurați-vă de fiecare moment, cât ar fi el de mic, nu lăsați grijile zilei să vă invadeze mintea…evitați certurile etc.


Fenomenul Valentina (I)

25/06/2009 la 22:45 | Publicat în Romania Profunda | 5 comentarii
Etichete: , , ,
primulk roman cred ca care am adus apa sfintita de la lourdes
nu oricine aduce apa sfintita pe bicicleta de la faTIMA DE EX
O carte impresionanta, care am avut-o sub ochii mei, timp de 5-6 ani. Parca astepta momentul potrivit sa apara in mintea mea, sa imi starneasca curiozitatea. Cred ca anumite paragrafe spun mai multe decat o descriere…:
” -M-am nascut in anul1949, in ziua de 28 aprilie, in satul Dobrovăț, judetul Iasi, dintr-o familie de tarani.
In casa am fost treisprezece frati, o familie foarte necajita. Niciodata n-am avut indeajuns ce manca si nici ce imbraca. Dar am trait asa, caci Dumnezeu a fost cu noi si fiecare am crescut pana ne-am facut oameni.[…]
Copilaria mi-a fost destul de zbuciumata, dar oricum, a fost frumoasa. In 1956, in ziua de 13 noiembrie, am suferit un accident. Tata a adus lemne cu un tractor de acolo, din sat. Cum a intrat in ograda, tractorul a scapat la vale si m-o izbit cu capul de prispa. Atunci mi-o busit sangele. M-au dus repede la spital, in Iasi, unde am fost operata. Dar, domnii doctori Oblu si Schechter i-au cerut mai intai Tatei sa dea semnatura, spunandu-i ca, daca scap cu viata, o sa raman ori surdo-muta, ori paralizata, ori oarba.
Dupa operatie nu mi s-a intamplat absolut nimic.[…] Am terminat clasa intaia cu premiul doi. In toamna ce-a urmat, am mers in clasa a doua; dar, am mers numai pana in 7 noiembrie, care a fost ultima zi de scoala a mea. […]
Am adormit repede. Spre dimineata insa, am visat ceva groaznic. Parca la noi in casa a venit un copil imbracat in rosu; pe cat era la trup, pe atata ii atarna de pe cap o caciula tuguiata, lunga cat si el. O luat lamba de pe masa si otot impingea, o tot dadea in partea ceea care la noi i se zice miezul noptii [Nord]. Si a impins-o pana cand a cazut si s-o stins. Dar el tot lua o alta lampa si iar o impingea, si lua tot lampi aprinse care de care cu lumina tot mai puternica. Asa, cred ca a tot luat si tot impins vreo suta, o suta siceva de lampi. Iar ultima lampa pe care a impins-o avea o lumina mare, mare, mare de tot ca parca de te uitai mult la ea, orbeai. Si atunci, dupa ce a dat-o de-o parte si pe asta, la noi incasa a ramas tare intuneric, bezna, bezna de tot. De tare ce m-am speriat, m-am trezit si am tipat. Am strigat cat puteam de tare incat i-am speriat pe toti ai mei din casa. […] Am deschis ochii, m-am frecat la ei si i-am spus Mamei ca nu mai vad nimic din cauza copilului ala care a impins lampa din casa.[…]
Dupa ce am orbit, eu fiind bolnava ca nu mai vedeam, tata ramanea tot timpul cu mine acasa. Fiindca nu o mai putut sa ma duca la spital ca nu ajungeau banii, ma tinea pe langa casa.
Tata fiind mai batran si bolnav nu putea sa mearga la munca din camp. Odaa trecuta iarna, ramanand mereu acasa, dupa ce mancam ceva, ma luain fiecare dimineata si ma ducea in gradin, cel adesea sub un par. Gradina noastra era mare si cu multi copaci, ca o livada. Dar ma ducea cand sub un copac, cand sub altul si imi dadea cevade lucru acolo: sa desfac papusoi, sa dejghioc fasole, sa fac si eu ceva ca sa treaca ziua mai usor.
Da iata ca dupa un timp, cand ridicam ochii in sus, chiar daca nu mai vedeam copacii din jur, am inceput sa vad altceva, care ma mira tare mult: veneau tot felul de baloane, de diferite marimi, cam ca mingea sau mai mari, despre care, inainte, nu stiam nimica.
Cateodata, tata venea si se aseza langa mine, pe iarba, sa m-asculte ce-ispun din ceea ce vedeam acum fara ochi:
-Uite, din partea ceea, catre Rasaritul Soarelui, uite ce sageti rosii, ca de foc, vin si apar acolo, de departe. Dar uite, apar si multi oameni imbracati militar, si-i descriam tatei tot ce facea. Si tata imi raspundea:
-Acolo, dincolo de Prut, sunt rusii. Doar nu vezi tu pana acolo…
Baloanele care coborau printre frunzele copacilor erau de diferite marimi si diferite culori. Erau de un verde maiinchis, altele de un verde mai deschis sau deun alb-verde mai stralucitor, dar erau si albastre, si galbene; am vazut si cateva rosii. Dar ele- astea toate- veneau de sus, de sus tare, de undeva mai sus decat cerul pe care il stiam inainte.
Da intr-o zi o venit un balon mai mare, verde, mare cat un bostan si o stat deasupra mea. Atunci i-am spus lui tata:
-Tata, uite, asta imi da credinta in mine ca nu mai trebuie sa ma mai duci mata de mana si nici Badea [fratele cel mai mare] si nici nimenea: de-acum o sa merg singura, caci inaintea mea o sa mearga bostanul asta verde si eu o sa merg in urma lui.
Si atunci, m-am ridicat de pe tolul pe care sedeam si am plecat dupa el. Bostanul a luat-o asa, in aer, inaintea mea, pe deasupra ierbii, pana la drumul din sat. Eu am iesit pe poarta, din curte, dupa el. Tata a ramas in gradina si se uita mirat dupa mine cum ma duc eu, singura, in urma bostanului, pe care el nu-l vedea, fara sa ma tina nimeni de mana.
Am trecut asa drumul, cu gandul sa ma duc in ograda bisericii, la un cires de dincolo, ca sa mananc cirese, asa cum faceam altadata impreuna cu alti copii atunci cand vedeam. Acolo erau si alti copii, dar nu m-o ajutat ca, daca ei vedeau, nu stiau ceinseamna sa fii orb. Insa bostanul m-o adus la cires si m-o ajutat sa ma urc incopac si saiau ciresele de langa frunze, asa cum imi doream; mai apoi am coborat. Dar trecuse mai mult timp de cand plecasem din curtea casei. Venind fratele mai mare de la treaba si vazandu-l pe tata singur in gradina, a plecat repede sa ma caute pe mine. Auzind multi copii in ograda bisericii, a venit acolo. Cand m-a strigat, eu l-am auzit si i-am raspuns:
-Bade, uite, de-acuma nu mai e nevoie sama duca nimeni de mana, ca au venit de sus mai multe baloane, dintre care unul este un bostan ce ma duce peste tot. El mi-o spus atunci:
-Hai acasa si arata-mi si mie bostanul acela.
-Da uite, el ii cu mine!
Fratele se tot uita, dar nu vedea nimic. Si atunci mi-o zis:
-Valica, ia mergi tu pe unde te duce bostanul  asta al tau, sa vad si eu cum mergi cu el.
Copiii au ramas in drum si radeau de mine. Eu am plecat prin gradina bisericii unde era luterna inalta, asa cam pana la genunchii mei, mergand in urma globului, ca Badea imi spusese:
-Mergi pe acolo pe unde te duce bostanul tau!
Si am asa prin ograda bisericii, dar s-o intamplat un lucru tare curios pentru fratele meu, Badea, lucru care o fost vazut dupa aceea si de tata, si de oamenii din sat: pe unde mergea bostanul acela de culoare verde, ardea toate varfurile de la luterna si le indoia tulpinile, presandu-le in jos. Am plecat asa, prin fata bisericii, prin partea de catre rasarit, exact pe unde ma ducea bostanul acela verde. Cum see tot salta el si se tot dadea de-a tumba, facea ca o carare si pe acolo mergeam eu. Fratele mergea in urma mea dar nu vedea nimic; da’el culegea cate o mana de frunze din alea arse ca s le duca sa le arate lui Tata.”

O carte impresionanta, care am avut-o sub ochii mei, timp de 5-6 ani. Parca astepta momentul potrivit sa apara in mintea mea, sa imi starneasca curiozitatea. Cred ca anumite paragrafe spun mai multe decat o descriere…:

” -M-am nascut in anul1949, in ziua de 28 aprilie, in satul Dobrovăț, judetul Iasi, dintr-o familie de tarani.

In casa am fost treisprezece frati, o familie foarte necajita. Niciodata n-am avut indeajuns ce manca si nici ce imbraca. Dar am trait asa, caci Dumnezeu a fost cu noi si fiecare am crescut pana ne-am facut oameni.[…]

Copilaria mi-a fost destul de zbuciumata, dar oricum, a fost frumoasa. In 1956, in ziua de 13 noiembrie, am suferit un accident. Tata a adus lemne cu un tractor de acolo, din sat. Cum a intrat in ograda, tractorul a scapat la vale si m-o izbit cu capul de prispa. Atunci mi-o busit sangele. M-au dus repede la spital, in Iasi, unde am fost operata. Dar, domnii doctori Oblu si Schechter i-au cerut mai intai Tatei sa dea semnatura, spunandu-i ca, daca scap cu viata, o sa raman ori surdo-muta, ori paralizata, ori oarba.

Dupa operatie nu mi s-a intamplat absolut nimic.[…] Am terminat clasa intaia cu premiul doi. In toamna ce-a urmat, am mers in clasa a doua; dar, am mers numai pana in 7 noiembrie, care a fost ultima zi de scoala a mea. […]

Am adormit repede. Spre dimineata insa, am visat ceva groaznic. Parca la noi in casa a venit un copil imbracat in rosu; pe cat era la trup, pe atata ii atarna de pe cap o caciula tuguiata, lunga cat si el. O luat lamba de pe masa si otot impingea, o tot dadea in partea ceea care la noi i se zice miezul noptii [Nord]. Si a impins-o pana cand a cazut si s-o stins. Dar el tot lua o alta lampa si iar o impingea, si lua tot lampi aprinse care de care cu lumina tot mai puternica. Asa, cred ca a tot luat si tot impins vreo suta, o suta siceva de lampi. Iar ultima lampa pe care a impins-o avea o lumina mare, mare, mare de tot ca parca de te uitai mult la ea, orbeai. Si atunci, dupa ce a dat-o de-o parte si pe asta, la noi incasa a ramas tare intuneric, bezna, bezna de tot. De tare ce m-am speriat, m-am trezit si am tipat. Am strigat cat puteam de tare incat i-am speriat pe toti ai mei din casa. […] Am deschis ochii, m-am frecat la ei si i-am spus Mamei ca nu mai vad nimic din cauza copilului ala care a impins lampa din casa.[…]

Dupa ce am orbit, eu fiind bolnava ca nu mai vedeam, tata ramanea tot timpul cu mine acasa. Fiindca nu o mai putut sa ma duca la spital ca nu ajungeau banii, ma tinea pe langa casa.

Tata fiind mai batran si bolnav nu putea sa mearga la munca din camp. Odaa trecuta iarna, ramanand mereu acasa, dupa ce mancam ceva, ma luain fiecare dimineata si ma ducea in gradin, cel adesea sub un par. Gradina noastra era mare si cu multi copaci, ca o livada. Dar ma ducea cand sub un copac, cand sub altul si imi dadea cevade lucru acolo: sa desfac papusoi, sa dejghioc fasole, sa fac si eu ceva ca sa treaca ziua mai usor.

Da iata ca dupa un timp, cand ridicam ochii in sus, chiar daca nu mai vedeam copacii din jur, am inceput sa vad altceva, care ma mira tare mult: veneau tot felul de baloane, de diferite marimi, cam ca mingea sau mai mari, despre care, inainte, nu stiam nimica.

Cateodata, tata venea si se aseza langa mine, pe iarba, sa m-asculte ce-ispun din ceea ce vedeam acum fara ochi:

-Uite, din partea ceea, catre Rasaritul Soarelui, uite ce sageti rosii, ca de foc, vin si apar acolo, de departe. Dar uite, apar si multi oameni imbracati militar, si-i descriam tatei tot ce facea. Si tata imi raspundea:

-Acolo, dincolo de Prut, sunt rusii. Doar nu vezi tu pana acolo…

Baloanele care coborau printre frunzele copacilor erau de diferite marimi si diferite culori. Erau de un verde mai inchis, altele de un verde mai deschis sau de un alb-verde mai stralucitor, dar erau si albastre, si galbene; am vazut si cateva rosii. Dar ele – astea toate – veneau de sus, de sus tare, de undeva mai sus decat cerul pe care il stiam inainte.

Da intr-o zi o venit un balon mai mare, verde, mare cat un bostan si o stat deasupra mea. Atunci i-am spus lui tata:

-Tata, uite, asta imi da credinta in mine ca nu mai trebuie sa ma mai duci mata de mana si nici Badea [fratele cel mai mare] si nici nimenea: de-acum o sa merg singura, caci inaintea mea o sa mearga bostanul asta verde si eu o sa merg in urma lui.

Si atunci, m-am ridicat de pe tolul pe care sedeam si am plecat dupa el. Bostanul a luat-o asa, in aer, inaintea mea, pe deasupra ierbii, pana la drumul din sat. Eu am iesit pe poarta, din curte, dupa el. Tata a ramas in gradina si se uita mirat dupa mine cum ma duc eu, singura, in urma bostanului, pe care el nu-l vedea, fara sa ma tina nimeni de mana.

Am trecut asa drumul, cu gandul sa ma duc in ograda bisericii, la un cires de dincolo, ca sa mananc cirese, asa cum faceam altadata impreuna cu alti copii atunci cand vedeam. Acolo erau si alti copii, dar nu m-o ajutat ca, daca ei vedeau, nu stiau ce inseamna sa fii orb. Insa bostanul m-o adus la cires si m-o ajutat sa ma urc in copac si saiau ciresele de langa frunze, asa cum imi doream; mai apoi am coborat. Dar trecuse mai mult timp de cand plecasem din curtea casei. Venind fratele mai mare de la treaba si vazandu-l pe tata singur in gradina, a plecat repede sa ma caute pe mine. Auzind multi copii in ograda bisericii, a venit acolo. Cand m-a strigat, eu l-am auzit si i-am raspuns:

-Bade, uite, de-acuma nu mai e nevoie sama duca nimeni de mana, ca au venit de sus mai multe baloane, dintre care unul este un bostan ce ma duce peste tot. El mi-o spus atunci:

-Hai acasa si arata-mi si mie bostanul acela.

-Da uite, el ii cu mine!

Fratele se tot uita, dar nu vedea nimic. Si atunci mi-o zis:

-Valica, ia mergi tu pe unde te duce bostanul  asta al tau, sa vad si eu cum mergi cu el.

Copiii au ramas in drum si radeau de mine. Eu am plecat prin gradina bisericii unde era luterna inalta, asa cam pana la genunchii mei, mergand in urma globului, ca Badea imi spusese:

-Mergi pe acolo pe unde te duce bostanul tau!

Si am asa prin ograda bisericii, dar s-o intamplat un lucru tare curios pentru fratele meu, Badea, lucru care o fost vazut dupa aceea si de tata, si de oamenii din sat: pe unde mergea bostanul acela de culoare verde, ardea toate varfurile de la luterna si le indoia tulpinile, presandu-le in jos. Am plecat asa, prin fata bisericii, prin partea de catre rasarit, exact pe unde ma ducea bostanul acela verde. Cum see tot salta el si se tot dadea de-a tumba, facea ca o carare si pe acolo mergeam eu. Fratele mergea in urma mea dar nu vedea nimic; da’el culegea cate o mana de frunze din alea arse ca s le duca sa le arate lui Tata.”

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.